Cutiuta fermecata

Ninge… Fulgi mari de zapada se lovesc de parbriz si se topesc in picaturi de lacrimi… Conduc ca pe pilot automat – ce locuri straine de mine si de sufletul meu ma inconjoara! Cu mana tremuranda scot din poseta cutiuta mea fermecata… Ma podideste plansul. Cutiuta aceasta este cel mai de pret obiect pe care il port cu mine de cand m-am intors din Romania in luna August. In ea se afla toate povestile nerostite, toate lacrimile nevarsate, toate durerile inabusite, toate dorurile nestiute, toate cantecele nedoinite, toate basmele nescrise, toate rugaciunile neauzite ale unui neam ce se incapataneaza sa existe sfidand parca, prin incapatanarea sa, logica celor care de sute de ani se chinuie sa il distruga. Am pus in cutiuta aceasta de lemn firicele din pamantul de acasa pentru a-mi ostoi dorul ori de care ori imi va lipsi aerul de acasa, ori de cate ori imi vor lipsi mama si tata, ori de cate ori imi va fi for de ACASA.

ACASA – cat de minunat suna… Si cat de dureros! Acasa, drumurile nu mi-ar fi atat de straine! Acasa totul are o insemnatate aparte – pietrele stiu istorie acasa, nucii de pe marginea soselelor stiu povesti, lanurile de grau doinesc – trebuie doar sa iti deschizi sufletul si vei putea auzi. Dar acum nu sunt acasa, acum conduc absent cu o mana pe cutiuta mea fermecata si cu cealalta pe volan. Lacrimile imi curg usor pe obraji si in gand soptesc o rugaciune pentru tara mea. Doamne – asculta rugaciunea unei fiice ratacitoare! Doamne, tara mea a incaput pe mana tradatorilor si a dusmanilor – ajuta-ne Doamne si nu ii lasa sa distruga ceea ce stramosii au aparat si au construit cu pretul  sangelui si al sudorii lor si ne-au transmis mai departe in dar stiind ca Tara nu le apartine lor ci este „a urmasilor nostri si a urmasilor urmasilor nostri, in veacul vecilor”. Dar noi, noi ce am facut, Doamne? Am tacut cand tara a incaput pe mainile miseilor, am tacut cand au inceput sa vanda cu nerusinare ceea ce nu a fost niciodata al lor, am tacut cand ne-au subjugat, am tacut cand i-am vazut ca isi arata aproape ostentativ averile – ba ne mai iau si la misto cand ne permitem sa ii intrebam de unde si cum le-au dobandit… Am tacut si cand nu am mai putut rabda, ne-am pus vietile la valize si am plecat in lumea larga lasand parinti plangand, frati nemangaiati, dar mai ales intorcand spatele si ignorand parca durerea tarii care ne-a nascut… Iarta-ma Doamne, nu am stiut ce fac – si ca mine sunt multi! Ajuta-ne Doamne ca in anul ce vine sa auzim cat mai multi chemarea tarii si sa ne intoarcem ACASA! Troia nu a fost invinsa pana cand nu a fost atacata din interior – la fel este si Romania… Si acum e napadita de dusmani – Doamne, ajuta-ne sa ne intoarcem cat mai multi sa facem curatenie in Tara alaturi de fratii nostri care au fost mai puternici si au putut rabda mai mult decat noi alegand cu intelepciune sa ramana acasa. Ajuta-ne Doamne dandu-ne intelepciunea de a vedea ca se incearca dezbinarea noastra – ajuta-ne sa vedem ca suntem cu totii frati, fii ai aceleasi mame, nepoti ai lui Stefan, Mihai, Mircea si Vlad! Iar pe mine ajuta-ma Tata sa pot simti cat mai curand vantul rebel trecandu-mi prin cosite si aducand cu el mirosul de „iarba verde de acasa”!